Naţionalism civic?

În Provincia a fost tratată deja de mai multe ori problema naţionalismului civic. În această scriere compar naţionalismul civic cu naţionalismul etnic, iar mai apoi reflectez asupra diferitelor interpretări ale naţionalismului civic, în accepţiunea colaboratorilor revistei Provincia.

Utilizînd conceptul naţionalismului civic, trebuie să despărţim subiectul (naţionalism) de epitet (civic). Dacă folosim conceptul naţionalismului civic, trebuie să ne fie clar că vorbim despre un anumit fel de naţionalism. Este oportun, deci, să analizăm problema pornind de la literatura de specialitate referitoare la naţionalism. Această abordare nu este mai bună decît celelalte, dar analizează problema în funcţie de alte criterii. Aşadar, este vorba de naţionalism, indiferent că este etnic sau civic, occidental sau oriental, politic sau cultural, stimulat de stat sau antistatal. Conceptul-cheie este naţionalismul şi adevărata problemă este dacă, potrivit acestui principiu se pot soluţiona dezacordurile de ordin naţional ale zonei. Problema conexă este: care dintre interpretările naţionalismului poate servi acestui principiu. Diferitele interpretări propun alte şi alte principii, dintre care unele pot să poarte în sine pericolul unui conflict sîngeros, etnic sau naţional.

Prin dezbaterea privind naţionalismul civic, autorii revistei Provincia caută un principiu care să evite acest pericol şi în acelaşi timp să ofere o soluţie satisfăcătoare pentru diferitele grupuri etnice. Ei acceptă că naţionalismul – eu folosesc cuvîntul în sensul lui neutru – este una din importantele forţe organizatoare ale spaţiului nostru, dar abordează tema cu exigenţa „depăşirii” cadrelor naţionale. Astfel, în interpretarea multor autori, naţionalismul civic este o formă mai „moderată” a naţionalismului. Este o problemă teoretică şi practică ţinînd de competenţa sociologilor, respectiv a politicienilor, dacă se pot organiza pe baze non-naţionale statele, societăţile şi naţiunile din Europa Centrală şi de Est. Să urmărim aspectele teoretice ale problemei.

În literatura de specialitate naţionalismul civic, respectiv etnic este tratat pentru prima dată de John Plamenatz şi Hans Kohn. Rezumînd pe scurt, potrivit lui Kohn naţionalismul occidental se bazează în esen ţă pe un sistem de idei raţionale şi liberale privind drepturile omului. Naţionalismul etnic se structurează pe sentimente mistice, etnocentrice şi de clan. În opinia lui Plamenatz, naţionalismul civic caracterizează naţiunile dezvoltate din punct de vedere cultural, în timp ce naţionalismul etnic caracterizează popoarele primitive, motivate de sentimentul inferiorităţii. Conform formulării lui Anthony D. Smith, naţionalismul occidental este civic şi politic, iar cel estic este etnic şi genealogic. Cele două asocieri („etnic/civic” şi „occidental/oriental”) pot fi tratate şi ca sinonime, fiind că în fond subliniază aceleaşi deosebiri şi le putem aduce aceeaşi critică. Aş putea adăuga că, în acest articol, terminologia folosită interesează mai puţin decît tipologia clasificării.

În cazul clasificărilor de mai sus nu putem face abstracţie de faptul că ele nu sînt părţi ale unei teorii a naţionalismului, ci reprezintă doar o tipologie. Este important acest detaliu, fiindcă ele nu oferă explicaţii privind dezvoltarea naţiunii, respectiv a naţionalismului şi nu iau în considerare situaţia concretă, istorică şi socială şi nici faptul că în Europa Occidentală naţiunile s-au format mai devreme decît în Europa Centrală şi de Est. În Europa Occidentală organizarea pe bază naţională s-a început în cadre statale, în timp ce în Europa de Est naţiunile s-au format înaintea statului. Este vorba aici de factori importanţi, cărora Plamenatz şi Kohn nu le au acordat suficientă importanţă atunci cînd au alcătuit tipologia.

O altă critică se referă la judecata de valoare implicită. În ambele interpretări naţionalismul civic, respectiv occidental este naţionalismul „bun”, în timp ce naţionalismul etnic, răsăritean, este negativ şi „rău”. Nu este sarcina sociologiei să evalueze naţionalismele de tipuri diferite, aceasta revenind eventual filozofiei politice, care abordează problema la modul normativ. O abordare care poartă în sine o asemenea judecată de valoare pune sub semnul întrebării corectitudinea analizei.

Caius Dobrescu menţionează patriotismul constituţional al lui Habermas, care, conform literaturii de specialitate, se situează conceptual aproape de naţionalismul civic. Literatura de specialitate, căzînd în aceeaşi greşeală ca şi Plamenatz şi Kohn, prezintă conceptul patriotismului în lumină pozitivă, în opoziţie cu naţionalismul, privit cu o conotaţie negativă. Cel mai mare inconvenient al acestei împărţiri este inexactitatea conceptuală: compară două lucruri categorial diferite. Mergînd pe urmele lui Walker Connor, facem deosebire între cele două concepte. Patriotismul exprimă loialitatea faţă de stat, în timp ce naţionalismul este expresia loialităţii faţă de naţiune.

Merită să gîndim pînă la capăt şi problemele ridicate de Rogers Brubaker. Luînd în considerare naţionalismul etnic în sensul strict al noţiunii, punînd accentul pe origine, vom găsi prea puţine naţionalisme etnice efective. În schimb perechea conceptului, naţionalismul civic, devine inutilizabilă căci aproape toate naţionalismele restante pot fi incluse în acest grup şi astfel nu putem sesiza deosebirile dintre ele. Pe de altă parte, interpretînd naţionalismul în sens larg, etno-cultural, în grupul naţionalismului civic nu rămîne aproape nici un caz, căci toate naţionalismele au şi o componentă culturală.

Autorii revistei Provincia nu pun problema naţionalismului civic în cadrul de mai sus. În studiul său intitulat Provincia „premodernă”, Molnár Gusztáv arată că nici trecerea de la naţionalismul etnic la naţionalismul civic nu poate însemna o soluţie. Molnár ar vrea să depăşească structurarea pe principiul naţional şi de aceea caută un alt principiu de organizare, care să nu aşeze în centru etnicul sau naţiunea. Astfel, el caută în direcţia soluţiilor care duc la federalism, regionalism, autonomie teritorială. Şi Caius Dobrescu interpretează naţionalismul civic în mod diferit de cadrul teoretic de mai sus, afirmînd că pentru România naţionalismul civic nu poate să însemne un model de urmat. Dobrescu consideră cei doi termeni ai conceptului ca fiind de rang egal, deşi primul este subiectul iar al doilea este epitetul. Dobrescu analizează separat subiectul – naţionalismul – şi nu în structura cu epitet, care conferă sens cuvîntului compus. De aceea el ia în considerare naţionalismul doar în sens negativ (de exemplu ca şovinism, care înseamnă xenofobie) şi nu îl tratează ca o noţiune neutră. Este explicabil, căci în spaţiul nostru este folosit în acest sens, dar nu este o abordare acceptabilă. Şi Bakk Miklós este preocupat de problemă, dar nu este pe deplin clar de ce consideră sprijinirea descentralizării şi opoziţia faţă de regionalism (care ar duce la transformarea structurii ţării sub aspectul dreptului public) drept punctul de vedere al naţionalismului civic. Mai exact, întrebarea este: de ce acest punct de vedere trebuie pus în legătură cu naţionalismul. Dacă ne gîndim bine, sprijinirea descentralizării şi opoziţia faţă de crearea unor unităţi în cadrul ţării s-ar putea imagina şi făcînd abstracţie de chestiunea naţionalismului. Gabriel Andreescu abordează problema din punct de vedere juridic–filozofic şi afirmă că „naţionalismul civic nu este doar o concepţie, ci este o normă”. S-ar putea să greşesc, dar, după părerea mea, aici este vorba mai curînd de naţionalismul liberal. În interpretarea lui Will Kymlicka, de exemplu, norma naţionalismului liberal poate fi exprimată prin libertate în cadrul grupului şi egalitate între grupuri. În acest cadru teoretic întrebarea este: ce drepturi (colective) are o minoritate naţională, care naţionalism şi construcţie naţională poate fi justificată şi care nu poate. (Menţionez în paranteză că pe mine mă preocupă de mult timp de ce atît de puţini dintre intelectualii maghiari din România se ocupă de curentul ideologic al naţionalismului liberal – de filozofia politică comunitară – respectiv faptul că asemenea argumente parcă nici nu apar în discursul politic.)

Autorii, mulţi dintre ei sociologi, caută în coloanele Provinciei soluţii la problemele ridicate cu cîţiva ani în urmă de către Molnár Gusztáv, în studiul intitulat Problema transilvană (Magyar Ki sebbség, 1997/3–4). Şi fiindcă aici nu este vorba doar de o analiză, ci şi de o anumită căutare de soluţii, faptul se repercutează şi asupra formulării problemelor. De aceea, poate că nu este o exagerare să afirmăm că influenţează şi alegerea cadrului analizei.

Revenind la problema naţionalismului civic, sînt de acord cu cei care nu cred că acesta ar putea însemna vreun fel de soluţie. După părerea mea, orice naţionalism are o componentă etnică, fie bazată pe origine, fie una cu caracter construit. Asta are importanţă pentru membrii grupului şi influenţează în mare măsură acţiunile lor politice. În pofida oricăror retorici, grupurile naţionale se organizează pe principiul naţional sau etnic şi sînt foarte puţine exemple de depăşire a acestuia. Eu consider că problema naţională a acestui spaţiu poate fi observată sub forma unor structurări paralele de naţiuni, fie că sînt sprijinite de stat sau de minorităţi. Există, fireşte, interese mai presus de etnie, de naţiune, dar acestea par a fi provizorii, dependente de o situaţie politică dată. În schimb, îndată ce apare un conflict relevant din punct de vedere etnic, aceste colaborări provizorii încetează şi structurarea pe baze etnice devine din nou determinantă.
Intenţia mea a fost doar abordarea problemei din alt punct de vedere şi argumentarea împotriva folosirii conceptului de naţionalism civic. Soluţiile posibile pentru situaţia din România nu au constituit su biectul intervenţiei mele. Aş menţiona doar că pare foarte greu să-mi imaginez, că înainte de clarificarea conceptuală, am fi capabili să înţelegem procesele. Ceea ce ar putea fi important şi pentru cei care şi-au fixat drept scop găsirea unor soluţii transetnice sau postnaţionale pentru situaţia din România, respectiv Transilvania.

Traducerea: Florica PERIAN